Boala m-a lovit, dar am mers mai departe

de Mălina Sterea

Vineri, 5 martie 2010

Nici înainte de boală, dar nici acum zâmbetul n-a părăsit-o pe Antoaneta

Mai citeste

Antoaneta Istrate a aflat că are cancer la sân în urma unui control de rutină. Deşi tratamentul a fost chinuitor, acum se simte bine şi nu şi-a pierdut optimismul. Familia, prietenii, dar şi curajul ei au ajutat-o să lupte cu boala.

Multă lume spune că am învins cancerul. Dar cancerul nu e ca o măsea, pe care o scoţi şi ai terminat. Nu poţi să te declari un om sănătos după ce ţi-au ieşit unele analize bune, pentru că, din trei în trei luni, cel puţin în primul an, trebuie să te duci la control. Este o perioadă îngrozitoare.

Practic trăieşti cu spaima că poate să revină. După un tratament devastator, corpul este traumatizat, imunitatea este scăzută, eşti expus la orice adiere de vânt. E bine ca perioada în care analizele sunt bune să fie cât mai lungă.

Eu am deja un an şi trei luni de la operaţie, iar ultimele analize mi-au ieşit bine, mulţumesc lui Dumnezeu.

Depistare precoce

În decembrie 2008 am aflat că sunt bolnavă, în condi-ţiile în care mergeam anual la control şi nu aveam niciun fel de antecedente în familie. Cancerul a apărut la mine şi s-a terminat la mine. Eu am adoptat o fetiţă, deci nu am transmis boala genetic.

Medicul mi-a spus că este vorba despre cancer în fază incipientă la sânul drept şi că sunt multe şanse să depăşesc totul cu bine, datorită acestui fapt. Imediat am fost operată de doctorul Peltecu la spitalul Filantropia din Bucureşti, mi s-a extirpat tumoarea şi am început tratamentul cu citostatice.

În total, am făcut opt şedinţe de chimioterapie: patru înainte de operaţie, apoi alte patru şi 25 de şedinţe de terapie cu cobalt.

Tratamentul i-a slăbit imunitatea

M-am confruntat cu tot felul de efecte secundare pe parcursul tratamentului peste care am trecut, zic eu, cu bine. Eu am avut şansa de a o avea alături pe Victoria Asanache de la Fundaţia Renaşterea, îngerul meu cel bun, care mi-a spus tot timpul: „Nu-i nimic, asta trece în trei zile” sau „Ai grijă, nu face asta”.

Au fost momente când mi-a fost foarte rău. La un moment dat, am făcut un abces abdominal de la un streptococ care a acţionat pe fondul imunităţii scăzute. La ultima serie de citostatice era să mor.

Am făcut o neutropenie, adică mi-a scăzut foarte mult numărul de globule albe. Am ajuns la spital, am fost dusă într-o rezervă izolată, mi s-au pus perfuzii şi am trecut pe tratament.

Atunci am avut o experienţă spirituală cu totul deosebită, când am constatat că una este psihicul şi alta este corpul, care te ajută sau nu te ajută, nu poţi să-l controlezi, indiferent cât de optimist eşti şi cât de pozitiv gândeşti. Durerea a fost mare, dar am mers mai departe.

Cum a schimbat-o boala

Boala te loveşte, dar te scuturi şi-ţi vezi de viaţă. Mai întâi afli că eşti bolnav, dar zici „fac tratament şi poate scap”. Teoretic, faci tratamentul, te duci la control şi intri în normal apoi. Sunt cazuri fericite în care nu ai alte probleme din cauza imunităţii scăzute.

Dar după o astfel de boală, nu mai eşti un om întreg şi trebuie să accepţi lucrul ăsta. Şi cei din familie trebuie să-l accepte. Ai nevoie de ajutor să desfaci un borcan sau o sticlă cu apă. Poţi să vii la birou, dar nu mai eşti la fel de promptă şi activă ca înainte. Şi mai e un lucru foarte important: ţi se schimbă personalitatea. Devii egoist.

Soţul meu mi-a zis: „Uită-te în oglindă şi dă-ţi seama dacă faci ceva fără să te gândeşti mai întâi la tine şi pe urmă la ceilalţi”. Şi i-am zis că este adevărat, că sunt alt om. Am alte priorităţi, alte perspective şi judec totul prin prisma mea. Cineva mă întreba „De ce trebuie să spui tuturor prin ce treci?”. Fac asta ca să afle şi alţii ce se poate întâmpla. Eu nu mă jelesc, ci schimb impresii. Aşa sunt eu, împart totul cu toată lumea.

Sertarul cu eşarfe

Îmi doresc să se scurgă cu bine un an de când am aflat că m-am vindecat şi de abia atunci o să am curajul să mă uit în sertarul cu eşarfe şi căciuliţe pe care le-am folosit să ascund lipsa părului de la chimioterapie.

Până atunci nu ştiu... dacă mai am nevoie de ele? Am o eşarfă portocalie, de vară, care-mi place cel mai mult. Când am purtat-o, i-am luat şi căţelului o lesă tot portocalie, ca să se asorteze. Acum abia aştept să scot acele eşarfe din sertar şi să scap de ele o dată pentru totdeauna.